CORINA

În fiecare dimineață, pe la 7 fără 15, ea îi zice ”du-te, tati, și scoate mașina că-s gata și io acuma”. Și el se tot duce de fiecare dată. Și scoate mașina. Și parchează. Și închide garajul. Și pornește radioul. Și dă drumul la încălzire. Și se dezaburesc geamurile, s-o vadă când vine. Dar becul la baie e tot aprins. Și ea e tot ”gata acuma”. Dar nu, că apare. Apare la un moment, cu scuzele matinale, că s-a întors după plasă, umbrelă, telefon sau o necesitate pe loc. Și râde. Și el încearcă să fie nervos, dar n-are cu cine. Așteptările astea au făcut tot timpul parte din viața lor.

Când era tânăr, a așteptat ani de zile să-l iubească cineva și el să dea iubire înapoi. Adică să fie reciprocitate. Că fetele îl iubeau, că era șarmant. Dar nu-l iubea cine trebuia. Aici lui îi semăn și hei, când ajungi la rândul ăsta, să ții minte de ce fiică-ta încă-i single la vârsta asta! Că îți seamănă întru totul.

Când era domnișoară, a așteptat să întâlnească băiatul care s-o conducă seara acasă, s-o respecte și să-i respecte și părinții. Dar după fiecare întâlnire îi spunea mamei ei că ”nu-mi mai place”, ”nu-i de treabă”. Și mama ei, bunica mea, îi răspundea că ”are balta pește”. Așa cum îmi spune ea azi mie.

Zice că a știut din prima că el e alesul. De când au ieșit prima dată. Că, înainte de toate, au fost prieteni foarte buni. El zice că nici n-a îndrăznit vreodată să viseze măcar la așa o iubită. Că ea era de la oraș. Și frumoasă maxim. Bine, el nu zice asta cu voce tare, dar i-am citit eu jurnalul când am șters praful în bibliotecă. Vai, atât de urât scrie, indescifrabil. Ca mine când mă grăbesc. Da’ exact, știi cum? Are o grămadă de meciuri notate pe-acolo, scoruri, când s-a îmbolnăvit maică-sa de inimă și la final de agendă e ea: CORINA. Într-o poză alb negru. Și câteva rânduri fericite și final de jurnal. Cu ea s-a încheiat burlăcia și-a început călătoria prin viață.

Și într-o stație m-au luat și pe mine în mașină. Și m-au prins cu toate centurile de siguranță din lume. Mai era loc în spate lejer pentru încă doi, dar m-au vrut numai pe mine și eu numai pe ei. Se zice că părinții nu ți-i alegi, dar la mine s-a trișat: i-am dat șpagă îngerașului păzitor și i-am zis că pe îi vreau. Altfel cum îți explici că i-am luat eu pe cei mai buni?

M-a pedepsit, mai târziu, Cineva de-Acolo de Sus, că am făcut șmecherii și ea s-a îmbolnăvit. Cam tare. Și am tot așteptat. De data asta eu cu el. Prin holuri de spital, prin capele, prin mașină. Am așteptat s-o vedem iar ca înainte. Și a luptat ca o supermamă și supersoție ce este și-a învins ce nici Andromeda, Catwoman sau Xena n-ar fi în stare.

Și încă trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Ei în castelul lor, eu în garajul meu, dragostea deasupra imobilelor. De 24 de ani stau lipiți unul de altul și tot nu le e suficient. El încă îi mai lasă trandafiri pe Desktop de Valentine’s și ea încă-i mai cântă refrenul de la ”Până Dimineața” cu dedicație. El nici acum nu știe că șosetele se depozitează în coșul de rufe, nu sub pat, dar lasă că nici ea nu știe că dacă joacă Dinamo, nu se pun întrebări vreo 90 de minute.

Post-ul ăsta poartă numele ei pentru că el știe să-l citească, rostească, iubească într-un anume fel. Mare fel. Și asta o face fericită. Eu doar le reamintesc. La mulți ani! Semnează: Copilul Preferat.