INTERFOANE

N-a existat și nu există, oficial nu există, loc în care să mă mut și să nu se-ntâmple ceva. Ori pușcau țevile alea comuniste tot când eu eram urcată pe tocuri de 15, gata să ies în vreun club, dar nu înainte de a vâsli lejer în rochiță și lighean prin bucătărie, ori centrala, centrala numai prostii făcea: se oprea, îi scădea presiunea, bubuia, dădea apă rece iarna, figuri de Ariston. Caloriferele mergeau doar pe jumătate, un ochi de la aragaz era ușor chior, termostatul făcea el ”pâc” la pornire, dar la oprire tot tu trebuia să-l manevrezi, că singur nu-l ducea capu’ și lista rămâne deschisă.

Încet, încet, eu, fătucă singură, m-am cam obișnuit cu astea: mi-am tras șosete de lână în picioare indiferent de sezon și jumătate din salariu l-am dat întotdeauna pe treburi gospodărești. De ce să-mi iau și eu o pereche de pantofi din colecția de primăvară când pot să iau o pereche de țevi nou-nouțe, șaibe și robineți? Și de restul chimicale. Granule de desfundat scurgerea, detartrant, clor și claro, ultimul tip de gel, acum activ chiar și în apă rece! Fain îi stă unei domnișoare, de 2 ori pe lună să parcheze căruțul la casă plin cu produse  de-astea: de la mănuși până la pompă de WC. Elegant moment.

Acum de 10 minute, mă trezește unul cu două bătăi scurte în ușă. Vai, că eu așa sar, imediat aud tot! Era ăla cu interfonul. Că normal, când mă mut eu se întâmplă ceva și-aici. Atâția ani au stat fără încuietori și acum că am venit eu pe palier își pun oamenii interfon. Nu-i nimic de-aia, dar parcă-i făcătură, nu ți se pare? Până trag pe mine halatul și șlapii el ajunge la ușa de lângă, vorbea cu o doamnă. Cu vecina cum ar veni. Îi aud din bucătărie și deschid. Încă m-am și încuiat de 3 ori, cum mi-i obiceiul, să nu mă fure cineva în somn.

– Ați bătut la mine?

Se întorc amândoi și se uită urât. No, scuze că v-am întrerupt din oferirea și primirea cartelelor de interfon. Dar eu îs bolnavă, nu m-am dus la radio, deci fără vrăjeală, îs bolnavă, nu am nervi și răbdări azi, în suc propriu, crude sau prăjite. N-am deloc.

– Da.

Da, o bătut. Aștept. Mi-i rece, grăbiți-vă, mă gândesc.

– Dar cum facem că ăsta e 44 B și ălalalt (de al meu zicea) e 44 A. Cum formez jos?

– Apăsați 4-4-2.

O lasă-mă, mi-am zis, dacă și aici e iar vreo problemă cu 44 A și 44 B sunt chiar de toată minunea.

– Pop Dorel sunteți dumneavoastră, da? 44 B.

– Eu sunt Dorel, mă bag și io.

– Nu, nu, vorbim de 44 B, aici la doamna. Așteptați că vin și la dumneavoastră.

Aștept, aștept, dar așa îmi venea să împart niște pumni deja. Cred că de la medicamente mi se trage. Dorel, Dorin, nu mai știam cum îl cheamă pe proprietar.

– Diac Dorin sunteți dumneavoastră?

– Probabil.

– Probabil ?!

– Nu mai știu, acum m-am mutat numai.

Îmi dă alea 2 cartele, mă pune să semnez, se tot uită la mine ca prostul. Ce-i, mă? N-ai mai văzut femei în halat roz cu unghiile făcute și voce de bărbat? Am gâtul inflamat, stai liniștit că mâine când vii să dai găuri în perete își face Strepsilsu’ efectu’ și voi fi toată amabilă. Bine?

– Când ajungeți la noi la etaj?

– Mâine, poimâine, faceți-vă programul.

Păi mi-l fac, merci de dezlegare. Încui înapoi, de 3 ori, beau un paracetamol în cinstea lui, bag 3 praline de cioco, nu pot lua medicament fără ciocolată și m-arunc în pat. Sper să mi se continue visul din care m-a trezit. Eram în gară c-un băiat îmbrăcat tot în alb. Ne sărutam, pupu-pupu.

Vruuum! Vruuuuum! Ce să dormi, frate, că la parter dau găuri deja. Nu tu somn, nu tu voce, nu tu interfon. Am 3 de NU astăzi. Ne vedem la anu’. Mulțumesc, domnu’ Mihai.