DUMNEZEU E O GAGICĂ

”Io întotdeauna am zis că e o tipă. Sigur. Are un fel super-random de a complica lucrurile. Da’ cumva, la final, toate au un sens fain. Oricât de căcat o fost situația, o fost de căcat cu un scop. Nu-s io religios. Da’ am io un joc cu mine pe faza asta.”

Ui așa mi-o zis. Astea au fost cuvintele lui. Necenzurate, ne-nimica. Foarte rapid venite și schimbătoare de vieți primite, de la un prieten, nou da’ drag. El zice că Ăla de Sus e o tipă. Nu-mi schimbă cu nimic crezul spre care m-au orientat ai mei, dar așa-i că ce fain a zis?

Dacă e să fac o recapitulare, de când eram mică m-au dus părinții la biserică. Stai tu liniștit, că nu erau și nu sunt fanatici, sunt vorba aia ”oameni simpli, cu frică de Dumnezeu”. Pe mine una mă incomoda toata chestia asta de duminică. În primul rând, că eram cobaiul: mă îmbrăcau tot timpul frumos, cu ștrămpănuți albi, mă pișca mami de picioare până mi-i trăgea de mă lua nevoia, cu cămășuță, fustiță și taior, roz, costumaș, pac, stil de mică. În picioare pantofiori de lac, cu baretuță, albi, îmi făceau tot timpul rană-n spate și scârțâiau când mergeam. Dacă loveam stângul de dreptul și sigur loveam, lăsau urme negre, se enerva mami că mergeau jos numai cu acetonă. Năcaz mare cu condurii, nu te supăra. Las’ că vezi tu când ai copii. Asta dacă era o duminică oarecare. Dacă erau Paștile, durere!! Mă îmbrăcau mami, buna plus vreo două babe asistente în costum popular. Bucuria lor, jalea mea. Că ce drăgălași sunt copiii în port popular. Da’ ce-ar fi să-i întrebi și pe ei înainte: ”vrei, mămică, să te-nbrăcăm țărancă”? NU. Nu, merci. Numa’ că nu m-au întrebat niciodată. M-au îmbrăcat direct. Mami trăgea de crătințe-n stânga, buna în dreapta, babele alealalte veneau cu tricolorul, tati dădea indicații să-mi desfacă pletele, eu abia mai respiram. Da, dar cine se dădea mare cu mine la biserică?! Mami, tati și buna. Mergeam pe covorul ăla ce duce la icoane, printre băncuțe, mai ceva ca pe catwalk. Toate babele se uitau și șușoteau: ”uitați, dragă, îi copila lu’ Nicușor, nepoata lu’ Anuța”. Și fiica lui Corina, proastelor! Pe mami cum de-o uitați mereu? Asta se întâmpla la țară, la Blăjel.

Intram, mă închinam, pupam icoana, dacă avea ruj pe ea mă feream un pic, dădeam din cap și salutam toate bătrânele, jumate din ele erau neamuri cu noi, mai stăteam și să mă pupe câteva din ele, zăbăloasele și naftalinoasele. Dacă pupa vreun cortorar (țigan) icoana, iute, iute, se ridicau s-o șteargă. Ce prostie! Parcă era sfântă și anula microbii pentru toată lumea, nu? Și cumva, cumva, după tot spectacolul ăsta mă așezam și eu pe băncuță, lângă mami. Dar și cu locul ăsta, nu-i chiar așa ușor, cum să zic, nu te pui unde vrei. Te pui unde ți-i locul. Noi cum eram de la oraș, imediat era bătălie pe noi, care, unde să ne invite să ne așezăm, cât mai în față. Ca-n lojă. Tati mereu mergea în față, cu bărbații, ca un domn. Uneori ținea și praporu’, era lucru mare. Știi, stegulețul ăla negru cu franjuri și chipuri sfinte. Nu eram chiar ciuri-buri. Plus că frate-so lui buna era clopotar. Păi credeți că familia mea îi nașpa?!

Cât dura slujba nu prea eram atentă la ce zicea popa. Mă interesa mai tare ce se-ntâmplă-n jur. Preoteasa, soția lui popa, venea tot timpul mai târziu. Nuș, așa era obiceiul sau fița. Când intra în biserică toată lumea se foia, faceți loc, o venit doamna preoteasă, se lingușeau toate femeile pe lângă ea, io eram mică și mă prindeam de fază, dă-ți seama! Acum dacă aș asista la așa ceva aș cădea pe jos (intenționat zic ”pe” jos).

Când erau rugăciuni, io mă descurcam, Crezu’ îl știam binișor și Tatăl Nostru pe dinafară. Da’ nu deschideam gura că numa’ mă enervam, oamenii nu ziceau cum trebe. Adică unul era la ”cred Într-Unul Dumnezeu” și altul la ”Făcătorul cerului și al Pământului”. Nu se sincronizau deloc. Ca să nu mai zic că regula era să stai în genunchi, mai ales dacă erai copil sau tânăr. Și până-și puneau bătrânele două, trei perinițe sub ele se termina ruga. Și mă și loveau cu pantofii ăia de carton până se instalau, că nu se uitau în spatele lor. Mă, că parcă era doar biserica lor, așa ceva…

Mai era atmosferă când veneau ăia cu tăvile. Un fel de Puya și Baxter, bagă bani! Se plimbau doi ținghi-pinghi prin biserică să punem bani. Io tot timpul aveam 1 leu pregătit sau cât era pe vremea aia, în fine, echivalentul unui leu de-acum. Îmi dădea mami de acasă, ”uite, nană, ăștia-s banii tăi, mami, să-i pui pe tavă”. Mi-i băgam în gentuța de lac. Roșie, pătrată, cu fermoar. Mi-o fost adus-o Iepurașu’. Veneau ăia cu tăvile, eu pac, scoteam banii din gentuță, se mirau, mă, păi da’ cum, chiar ca un om mare eram! Bătrânele erau șmechere grămadă! Știi ce făceau? Puneau o hârtie de 5 lei și cică să-și ia rest! Ieșeau tot pe plus, tot câte 6 lei își luau înapoi. Io, mică, mică da’ observărică tot! Păcatul lor, ce să zic.

În rest, mă împingeau spre popa, să-i ating haina și să mă dau pe la ochi. Oare de-aia văd așa bine azi?! Ce era așa magic la pelerina aia? O spăla cu Perwoll pentru colorate? N-o să aflu niciodată. Cum n-o să aflu cum le ies așa bine mătăniile alea babelor, da’ la doctor le doare și când le-atinge cu stetoscopu’. Asta pentru că minunate sunt căile Domnului.

Două faze aveam preferate io: aia cu Evanghelia și aia cu prescurița (anafura). Știi că la un moment dat citește popița un fel de pildă, o poveste și la final de slujbă o interpretează, o explică așa pe înțelesul sătenilor. Acuma, între noi fie vorba, eu niciodată nu i-am dat dreptate la faza aia cu fiul risipitor ce s-o întors acasă. De ce pana mea toată lumea l-o iertat și au întins mese îmbelșugate și ioi, dragul nostru, te-ai întors și frate-so, băiat valabil, care-o stat acasă lângă tătuca și l-o ajutat și pământul o lucrat, cumva parcă o fost dat la o parte când o venit ăsta înapoi din excursie. De la păcănele.

Cu anafura e de la sine înțeles, îmi plăcea că hap!, primeam o bucățică de pâine de-aia ce nu-i chiar pâine și plecam acasă să-mi dau costumul popular jos, că mă pișca pielea și mă mânca. Și acolo se înghesuiau bătrânele, își luau cu pumnii prescură, își băgau în batista în care au jelit mai devreme și motivau că ”să am toată săptămâna”. Acuma las’ că nu-i de lipsă să-ți faci chiar sandviș, mă gândeam. Doamne, câte am mai ținut în mine și nu le dădeam afară, că eram respectuoasă la 5 ani. Da, da, îmi amintesc de la 5 ani. Ca lacrima.

De sfinți și Dumnezeu o să scriu mereu cu majusculă. Cred că există, eu sunt sfântă de la Ioana până la Adriana și până la Nectarie. Înger păzitor știu sigur că am, dar nu prea comunicăm, Doamne-Doamne vede și El de mine. Eu cu mulțumirile și vizitele stau mai prost. Nu prea mă duc pe la biserică, am dat de înțeles mai sus de ce, nici nu zic merci foarte des. Mă rog și fac cruci când sunt în impas. Mami știu sigur că se roagă pentru mine all the time, tati ține post miercurea și vinerea. Eu nu-s cu astea, adică, știi, dacă nu simt, nu le fac, că dă fals.

La religie tot timpul aveam note mari în școală, ne învățau chestii din alea de care zicea popa la final de slujbă și mie-mi fugea mintea. Probabil dacă ai mei mă creșteau cu Iehova, băteam și io azi în uși. Dacă erau atei, ateu eram și eu. Eu am crezut ce mi-au zis ei și-s bine merci. Happy și împăcată cu ăștia din jur. Acuma, pe pocăiți nu prea îi înțeleg, adică fazele alea în care bei la nuntă doar suc, dar tu la predică zici cum a transformat Iisus apa în vin. Parcă nu se prea pupă. Da’ loc avem toți sub același soare.

Poate că-i o gagică, poate un tip, poate un bătrânel, un robot sau poate pur și simplu nu există Dumnezeu. Dar tot e mai bine să crezi în ceva și să nu existe, decât să nu crezi și când mori să te ia Petrică la întrebări. Că nimeni nu vrea să moară, dar toți vor să ajungă în Rai. Auci!