SCRISOARE CĂTRE UN OM TRIST

Am în lista mea un băiat care este tot timpul trist. Nu face nimic altceva decât să fie trist și să o arate. Îl aveam înainte și pe mess, știi vremurile alea cu ”Alina, dă un BUZZ când ești”, ”DND”, ”Hai Româniaaaa!! SCZ DE MASS” și alte statusuri triste și profunde puse de băiatul meu trist și profund.

Nu vorbim niciodată, nu știu exact cine e și de ce a ținut neaparat să ne avem unul pe altul și pe Facebook, l-am acceptat în vremurile-n care acceptam chiar pe oricine, pe principiul ”nu că trăbă, da’ să hie”, nu ne dăm like-uri, nu ne dăm report, dar îmi dă lately o stare de nervi cu tristețea lui cu tot.

O să deschid o scrisoare pentru bosumflat. O fac publică, cine știe, poate se regăsesc și alții.

Dragă Băiatule Cu Un Nor Negru Deasupra Capului,

Oameni suntem. Avem zile rele, avem zile bune. Picăm un examen, suntem triști o după-amiază întreagă. Ne despărțim de gagic, suspinăm juma’ de an. Ne moare cineva apropiat, îl plângem tot anul. Oameni suntem. Nu suntem roboți. Dăm pe-afară de emoții când ni s-a umplut corpul, nu-i rău, ne golim. Poate nu chiar de tot, așa cât să dizolvăm nodul ăla din gât. Facem spațiu altor emoții. Mai bine așa, roboți de-am fi am scârțâi ca naiba și-am lăsa dâre de rugină pe gresie, după duș. Dar suntem oameni. Ne adaptăm climatului în care trăim. Nu se poate la tine să tot plouă și la noi să fie tot soare. Ori te muți, ori deschizi umbrela, ori te ștergi, dar nu se poate să sari numa-n bălți de atâția ani și să aștepți like-uri de compătimire. 

Oameni suntem. Ne mai și îmbolnăvim. Răcim adesea, ne dor șalele, ne dor inimile. Ne văităm, nu zic că nu ne văităm, dar ne mai și tratăm, măi băiatule. Cerem ajutor specializat, nu-i rușine. Știi ce-i rușinos? Să fii băiat mare și să te smiorcăi pe internet, zi după zi după zi. Cred că ai ratat pe puțin vreo 5 primăveri însorite de când tot aștepți mila aproapelui tău. Mai las-o, dragule, că nici nervii ălorlați nu-s de fier. Te-ascultă o dată, te încurajează de două ori, acum mai și mișcă-ți tristețea aia indusă spre un cabinet medical sau măcar întoarce-o cu fața la soare. Îți mai usucă din lacrimile alea de crocodil.

P.S. Am vrut să-ți pun și-o batistă, da’ am închis deja plicul.

Mă duc acum să-l caut pe poștașul de la Lidl. Măcar ăla e voios tot timpul 🙂