VECINII

Eu am mai tot zis că la mine la bloc nu se întâmplă nimic, că mai sunt ăia ce lustruiesc mașina lu’ ăla din Germania în față la scară, dar multă vreme, chiar foarte multă vreme eu am crezut că nu am vecini deloc. Mi-am zis ”maaamă Nekta, ce afacere ai făcut, e liniște aici, e ca și cum ai închiriat tot blocul pentru tine, ești foarte șmecheră, păpușe”. Na lasă că șmecheria asta pe mine a durat fix până am avut poftă de șnițele. Șnițele de pui, date prin pesmet, nu șnițel cum îi spuneți voi codat ierbii ce-o fumați, ci șnițel ce-l mâncați. Tot un fel de drog și șnițelul meu de pui, că m-a luat pofta noaptea la 12 și am bătut carnea și mi-a bătut cineva înapoi în perete, în semn de protest. Și atunci am realizat că am un vecin perete-n perete cu mine și în tot timpul ăsta nici mac n-a zis, doar taman acum când mi-e foame mie el vrea să doarmă. Și m-am enervat și-am ridicat lingura de lemn în aer și cu fața la faianță am strigat: ”da’ ce vrei, dacă mie mi-e foame acum noaptea?” Lingură de lemn, că n-am ciocan de șnițele la Cluj, doar ciocan de bătut cuie, cumpărat de mine din Auchan într-o zi când purtam rochiță și tocuri și toți oamenii de la raionul cuie erau bărbați și purtau salopete. Eram un fel de Simona Sensual (sau cum o cheamă pe aia cu râs de căpriță) în Cărturești, dar nu chiar așa de senzuală. Dar tablourile nu mi se agățau singure pe pereți și eu fără decor nu stau. Așa că am cumpărat singură un ciocan. Ce-i?

Am continuat apoi să cred că nu am decât un vecin, că împart un bloc mare cu un singur om, care fix lângă peretele meu s-a mutat și ăla, dintre atâtea locuri libere. Așa mi-am închipuit până într-o noapte când m-au trezit niște țipete cumplite. ”Vă omoooor, vă omooor pe toți!!”…”Nu, tati, tati te rugăm nuuuu!!” Am sărit din pat ață la geam, dorm cu geamul deschis, țipetele zici că veneau de afară. Nu era nimic, decât negrul orei 1 AM. Țipetele veneau de sub mine, de la etajul unu. Aveam vecini. Aveam vecini și aveam curând și o crimă. La 112 dacă suni pe ăia nu-i chiar interesează urgența ta, îi interesează cum te cheamă, unde stai și poate după aceea de ce îi deranjezi telefonic. Și mi-a fost frică și n-am zis cum mă cheamă, Hățăgan Ioana Adriana, că poate în altă noapte mă omora ăla pe mine la beție, așa că mi-am făcut cruci și-am ascultat de sub plapumă cum se calmează cumva, cumva și adoarme fără să ia vieți meciul ăsta marele Goro îmbibat în alcool.

”Începe să fie populat blocu’ ăsta”, mi-am zis și m-am dus să-mi întind hainele pe balconul comun din capăt de coridor. ”Începe să fie al dracu’ de populat blocu’ ăsta, nu mai avem loc unii de alții”, mi-am zis  în aceeași zi, după-amiaza, când m-am întors de la muncă și vecina de vizavi mai să-mi dărâme ușa cu bătăile ei insistente. Dar nu i-am răspuns, că n-aveam chef. Am văzut-o pe vizor. Am înțeles mai târziu de ce bătea ca nebuna, mi-am găsit toate hainele adunate grămadă într-un colț pe balcon, am zis că sigur are babușka o legătură cât de mică. A doua zi dimineață, când taxiul claxona de câteva minute bune în față jos și eu am băgat un sprint pe scări, mă oprește vecina, deși putea observa că fug și n-am chef s-o sar, ca-ntr-o cursă cu obstacole. Am frânat, ce era să fac.

– Bună ziua!

– Auzi, îs ale tale hainele de pe balcon?

– Da.

– Să nu le mai lași așa, că vine ploaia. Eu ți le-am adunat ieri…

– Știu, dar trebuie să plec, mă grăbesc!!

– Stai să-ți spun, un’ te duci? Ți le-am adunat că venea ploaia și bătea pe ele și toată rugina aia din sârme se bagă-n ele și nu o mai scoți veci! Să nu le mai lași așa.

”Ie, că tu și știi cu ce spăl eu”, mă gândeam. Mi le-a adunat și îngrămădit toate într-un colț, le-am luat jilave de acolo, de ce pisici nu-și vede fiecare de treaba lui? Cred că asta se întâmplă când ți-e dor de nepoți și o exersezi cu chiriașa de palier. Dar buni mea știe că mie-mi plac hainele cu miros de Silan și bine uscate, să n-aud de rufe jilave. Mai bine cu miros de ploaie decât cum s-a simțit doamna datoare să mi le-adune.

Că am vecini am stabilit. Nu mai e niciun dubiu, gata cu orice vis c-aș sta în ditamai palatu’ de una singură în așteptarea fătului frumos. Încep să-i cunosc one by one. Aseară am vrut să dorm devreme, n-am putut nici de la cafea, dar nici de la vecina centralistă. Nu o știam până acum și nici nu țineam neaparat, dar ea a dezvoltat o pasiune în a vorbi la telefon pe holul blocului și în condițiile astea am cunoscut-o cu toții. Ăștia cu auzul fin.

– Ce bani? Tu numa’ de bani știi să întrebi când mă suni, altceva nu mai știi??

…

– Da’ vorbește mai tare, că n-aud nimic! Ce-i faci la telefonu’ ăla?

…

– Cum ești tot timpul singur? Atunci când m-ai sunat de pe drum, ce erai singur? Cum zici că ești tot timpul singur?

– Doamnăăăă, doamnăăăăă! Puteți intra în casă? Că mă deranjați!

Ieșise vecinul. Ăla cu șnițelele. Vai, ce m-am bucurat. N-am mai fost supărată pe el. Până dimineața, când m-au trezit alte voci. Duminica. La 7. Vecina cu rufele lovește din nou. Merge la biserică și dă semnalul. Îi adună și pe ceilalți și pleacă toți deodată. Ar trebui să plece în pace dacă tot merg la rugăciune și să mă lase și pe mine în pace, să mai dorm puțin în ziua mea liberă. Acum mă rog să pot adormi la loc. Măcar mă rog duminica 🙂

Se întoarce de la biserică și lasă ușa de la apartament larg deschisă. Prin vizor dacă mă uit văd tot ce face. Dar nu mă uit. Aud în schimb tot ce mișcă. Ea e cam surdă și uită televizorul pe maxim. Ascultă Taraf, femeie bărână și eu credeam că le-a luat licența. Ce prost informată sunt, nu știu cum mă mai țin ăștia în radio. Acum aud o melodie supercunoscută. Începe ”Tânăr și neliniștit”, ești nebun?! Se difuzează și-n 2014. Plec de acasă și mă-ntorc noaptea, după 2. Din capătul holului se vede o lumină și mă lovește un puternic miros de cârnaț. Mă apropii și dau nas în nas cu vecina. Mânca pâine cu untură și usturoi pe o măsuță pe scara blocului.

– Bună seara!

– Bună, dragă! Ai venit?

În rest așa, e o zonă excelentă, sar peștișori de aur din Someș, merg câinii cu covrigei în coadă și păsări colibri îmi bat în geam. E o lume minunată.

________________________________

Scris de Nekta ♥.