CÂRTIȚA

Am în geantă cu mine o carte de poezii. O port peste tot. O mut dintr-o geantă-n alta. „Oare am uitat ceva? Portofelul, șervețele („fetele au mereu șervețele la ele”, mi-a zis odată un băiat) …ah, și da, cartea mea de poezii.” Are rimă albă. Eu, cum port negru cu drag, am zis că mai sparge din spaima oamenilor. Lumea crede că ți s-a întâmplat ceva rău dacă porți negru. Te compătimește. Pe mine negrul mă fericește. Mă gândesc că poate-ntr-o zi o să deschid cartea în autobuz, și-acolo-n mijloc, unde-i spațiul ăla pentru handicapați, dar în care-și parchează firesc bătrânii sacoșele, o să dau o reprezentație gratuită. Din senin. „Doamnelor și domnilor, poezie!”

În metrou se deschid mai des cărți ca-n autobuze. E mai aerisit. Metroul e ca-n filmele alea de festival, pe care românii nu prea le înțeleg. Genul meu de filme. Cred că-ntr-o altă viață am fost o cârtiță și-acum tânjesc după galerii. Dar în viața asta, drumul spre muncă e deasupra tunelului. Nu mai e film de festival, e chiar buletinul de știri cu bătrâni care sar la bătaie c-a aprins una o țigară electronică.

Am în geantă cu mine o carte de poezii. O port peste tot. E despre tine. Are două versuri despre tine. O mut dintr-un autobuz în altul, până ne-om întâlni. „Doamne, ce mică e lumea”, o să zicem. Mică pe naiba, ne-a trebuit o mie de ani să ne găsim.

__________________________

Scris de Nekta ♥.