CEL PUȚIN ZECE

„Cu o moarte toți suntem datori”
te resemnezi și repeți asta mecanic
cum repeți și alte clișee românești
fără să mai stai să le analizezi,
le zici așa,
ca pe bandă.
Cu o moarte toți suntem datori,
nu neg asta,
dar cum se face atunci că omul moare într-o zi
de cel puțin zece ori?
Moare întâia și întâia dată de somn,
mai mult decât orice, omul moare de somn.
Apoi moare de foame,
de sete,
de lene,
de plictis,
în București omul mai moare dă tine,
ceea ce eu traduc că-i placi tare,
însă nu sunt foarte sigură,
mai moare de nervi,
de draci,
de beat,
de frică,
de nerăbdare,
de cald,
de frig,
de râs
și, doamnelor și domnilor,
omul mai moare de dor,
o moarte deosebit de păcătoasă,
evitați cât puteți.
Cu o moarte toți suntem datori,
dar omul moare într-o zi de cel puțin zece ori
și-ntr-un an nici nu vreau să mă gândesc de câte.
Care-i faza cu pisicile și alea
șapte sau nouă vieți ale lor (niciodată nu-mi ies)
când omul moare de mii de ori
și nu se mai grozăvește așa?
Omul moare de vreo zece ori pe zi și când o să moară de-adevăratelea o să i se pară floare la ureche. O să râdă și-o să spună „hai sictir, am ani de-antrenament în spate”.
Uneori aș vrea să mor râzând de-adevăratelea ca să nu mai mor de dorul tău.
Dar numai uneori,
până încep să mor de somn
și adorm.