ETAJUL 7 DIN 8

Când stau în balconul meu mic,
înghesuit și ușor mucegăit
şi-aștept să dea apa de ceai în clocot,
c-am început să beau tot felul de ceaiuri, care mai de care mai purificatoare,
(știți oamenii ăia care te-ntreabă când îi vizitezi „îți fac un ceai?”-
cred c-am devenit unul dintre ei)
privesc afară, să văd care mai e treaba.
Se înnorează, se înseninează sau ce facem,
staționăm așa pe cer bleu cu dâre de avion cu reacţie?
Când eram mici căscam ochii şi gurile la liniile alea lăsate în zbor
și bunicii ne ziceau „eh, un avion cu reacție, puișor”.
În unele zile, cele mai norocoase, vedeam parașutiștii cum sar în lucernă.
Mă fascinau,
se antrenau,
dar bunicii foloseau un alt termen pentru asta
pe care acum nu mi-l amintesc.
Acum, din balconul meu mic și înghesuit,
observ, fără să vreau, cine mai ia câte-o bere de jos de la machedoanca,
cine întinde haine la uscat
și, desigur, cine și-a aprins țigara în balconul de vizavi.
E puștiul ăsta slăbănog,
urâțel,
dragul de el.
Se uită mereu în jos, ca și cum ar citi o carte,
dar nu citește.
La etajul 7 din 8 locuiește,
însă nu știu dacă la mama sau cu chirie,
e la pubertate sau doar mi se pare mie,
poartă pantaloni scurți și e alb ca varul,
nu-l zugrăvește nici soarele de vară
c-are jaluzelele mereu lăsate,
cred că-i place lui așa, în intimitate.
Eu nu-l deranjez, nici nu mă interesează,
când îl văd așa alb
aproape mă enervează.
Sunt doar pe fază
când deschide geamul să dea fumul afară,
eu îl închid pe-al meu,
mi-e rău de la țigară.

__________________________

Scris de Nekta  ♥.