ROȘIA PENTRU ȘEFU’

Cu toții avem o roșie care ne dă bătăi de cap. Ciuma roșie, Roșia Montană sau chiar roșia pentru șefu’. Ultimei roșii vreau să îi acord atenție azi, cea pentru șefu’.

Eram de serviciu pe școală, clasa a 7-a, deci 13 ani, pentru că mereu eram printre cei mai mici din clasă, când vine la mine administratoarea cu o sarcină absolut firească după mintea ei:

– Du-te până la Mădălina să-i iei ceva de mâncare la șefu’!

Mădălina era cam primul supermarket deschis în aria școlii 7. Era un loc bun de chiulit. Era genul ăla de magazin, în care noi, copii fiind, intram să „spargem” 1 leu. Îți ajungeau de o pungă de pufuleți și încă ceva. O halviță sau aluniță. Prețurile erau mici comparativ cu Medos sau Hollywood. Da, Hollywood. Numa’ că pronunțam „holiud”. Cu o, nu cu a. Așa e Mediașul, surprinzător. Are Hollywood, Arizona, chiar și Canberra, dar scris autentic, românește „Cambera”. În sfârșit, detalii.

Revenind la Mădălina, oamenii mari făceau cumpărături adevărate acolo: țigări, dero, parizer, napolitane vărsate, și, desigur, roșia pentru șefu’.

– Să iei o chiflă, 100 grame șuncă și o roșie, să-i fac un sandviș la șefu’!

Unde șefu’ era directorul școlii, chifla, șunca și roșia – prânzul șefului, iar eu, un amărât elev de serviciu, mut de uimire la așa cerințe. Credeam, sau îmi plăcea să cred, că rolul elevului de serviciu este să scape de ore, să sune la fără zece, să treacă-n caiet numele persoanelor străine care calcă pragul școlii și să se fâstâcească ori de câte ori trebuie să cheme un profesor din cancelarie. Care cancelarie mustea (încă!) de-un venin comunist, gata gata să atace. Dar asta e o altă poveste, asupră căreia voi reveni când mă voi simți pregătită. Sau vindecată.

Bun. Eu știam din start că o să mă întorc de la Mădălina doar cu o chiflă și șuncă, pentru că, din principiu, nu cumpăr niciodată numai o roșie. Cumpăr două, cumpăr un kilogram, dar niciodată una singură. Cum niciodată nu cumpăr un singur ou. Cumpăr trei, cumpăr un cofraj, dar niciodată unul singur. Îmi era rușine să cumpăr o roșie. Încă îmi e. Don’t judge, fiecare om cu ciudățeniile lui. Asta-s eu.

Și m-am întors. Cu chiflă, șuncă și restul de bani.

– Păi și roșia?!
– Am uitat.

Administratoare a strâmbat din nas. Era vizibil nemulțumită, dar resemnată. N-a comentat. Mai bine așa. Pentru toată lumea.

Mă gândesc cum i-o fi căzut sandvișul șefului, așa, pe uscat. Mă gândesc că poate nici măcar n-a cerut el mâncare. Mă gândesc cât de greu mi-a căzut mie toată povestea asta, s-o dau afară abia acum, după 13 ani.

Ce credeau părinții mei că fac: sunt la școală, învăț. Ce credeau colegii mei că fac: sunt de serviciu pe școală și scap de chimie. Ce credea administratoarea că fac: aleg cea mai frumoasă roșie pentru șefu’. Ce făceam eu de fapt: griji. Îmi făceam griji. Îmi făceam griji că oare ce-o să se întâmple dacă mă-ntorc la școală fără afurisita aia de tomată. Îmi făceam griji că dacă cer una singură mă ia vânzătoarea la rost. Îmi făceam griji că poate nu-mi ajung banii. Îmi făceam griji că poate e coadă și nu ajung înapoi la timp pentru a suna de fără zece. Îmi făceam griji că o să-ntrebe copiii „da’ cine-i de serviciu și nu sună?”, îmi făceam griji pentru că nu e ca-n povești. Anii de școală nu sunt întotdeauna cei mai frumoși ani. Cunosc cazuri. Cazul meu. Și-al altora.

Sigur, o putem lua și mai simplu. M-a trimis un angajat al școlii să iau ceva de mâncare, ce mare lucru?! Eram copil, copiii ascultă de cei mari, așa-i regula, așa-i viața, peste tot e unu’ care-i aduce cafeaua șefului. Respectiv roșia. Taci și înghite. Dacă-ți pică rău, ia un Colebil. Sau atitudine.

NEKTA