La România mă gândesc azi ca la un prieten care m-a dezamăgit, dar pe care l-am iertat de nenumărate ori, fiindcă așa m-au educat părinții de mică, să nu țin mânie, să las de la mine. Lucru nu neaparat de lăudat, pentru că adesea sunt doar o bleagă de care expresia „no bine, cum vrei tu” s-a lipit scai.
La România mă gândesc ca la un prieten care are nevoie de terapie, fiindcă are prea multe pe umeri și situația îl copleșește. La România mă gândesc ca la un prieten pe care nu-l lași la greu. Stai lângă el la bine, dar mai ales la rău. Și cum zilele lui sunt majoritatea întunecate, tot faci tu cumva să-i pui un soare pe cer. Asta se face, de regulă, cu un vot. Ideea este să-ți faci partea.
La România mă gândesc ca la un prieten nesigur pe el, dar cu un potențial extraordinar, care are nevoie de mâna mea pentru a se ridica. Pentru că oamenii ridică oameni.
De zilele de naștere ale prietenilor nu se uită, chiar dacă suntem supărați pe ei, chiar dacă ne-au dezamăgit, chiar dacă n-au întotdeauna cel mai bun anturaj. De zilele de naștere ale prietenilor se dă un telefon sau măcar un mesaj.
Azi e ziua de naștere a unei bune prietene și i-am cântat o sală-ntreagă la finalul unei piese de teatru. Așa, fără scenariu. Așa, fără să-i mai reproșăm nimic. Așa, din senin.
La mulți ani, România! 💙💛❤️
Un blog de Nekta Ioana Dedu 
Ce zici?