Doamne ferește să pățească alt popor ceva, o nenorocire, un necaz, ceva, că primul sentiment care ne încearcă nu e empatia, ci competiția. Ba al nostru necaz e mai mare, a noastră țară e mai lovită, a noastră catedrală trebuie (re)clădită, ai noștri copii sunt mai bolnavi, ale noastre buzunare trebuie umplute, ale noastre spitale trebuie dezinfectate, a noastră educație trebuie reformată, al nostru patrimoniu trebuie protejat. Spiritul acesta de concurs ni se declanșează cu precădere în momente critice. Noi să primim, nu alții! Și noi să plângem, nu alții! Nouă să ne vină fonduri, nu altora! Și întotdeauna din partea altora, nu a noastră! Noi să nu punem umărul, noi doar să stăm cu mâna cât mai întinsă.

Din mari așteptări ne-am născut și din mari așteptări bag seama că o să și murim, la pachet cu egoismul tradițional și invidia tipică. Nu ratăm nicio nenorocire, o luăm și-o întoarcem asupra noastră. Ce, francezii sunt supărați? Păi ce să mai zicem noi, românii, bieții de noi, că uite stăm cu buda în curte, școala dărăpănată, catedrala aia neterminată, autostrada neproiectată. Păi asta e, că ne place doar să zicem. Taaaare ne mai place! Vai, cum ne mai place văicăreala! Văicăreala și cafeaua în mall. Dar nu avem bani. Nu pentru ale noastre. Ale noastre să le rezolve ceilalți, că suntem cei mai oropsiți din această lume, în timp ce căutăm loc de parcare. Cât mai aproape de intrarea principală.

Nekta