BUNICII

Nu îmi visez des bunicii, dar și când îi visez, am mereu grijă să îi strâng tare, taaare în brațe. Azi noapte m-a vizitat buni Cici. Râdea și am îmbrățișat-o strâns. Mama zice că ăsta-i felul ei de a-mi da binecuvântarea pentru nuntă. Petrecerea pică pe 22, când ar fi fost ziua lui Bucu, soțul lui buni Cici. Alaiul vine la țară, în curtea-n care au locuit buna și moșu’. Ne place nouă, pământenilor, să ne legăm de orice detaliu care ne face să ne simțim mai împăcați. Interpretăm visul în favoarea noastră, îl punem ca un pansament pe rană, îl transformăm într-o consolare. Căci oare ce altceva ne rămâne de făcut decât să-i povestim frumos mai departe și să ne mângâiem cu gândul că de undeva, de foarte Sus, au grijă de noi? Poate ne mai dau câte-un bobârnac când scăpăm câte-un porumbel din gură sau mai apasă ei pe frână când ne taie un prost calea.

Eu cu cimitirele nu sunt prietenă. Nu mă simt mai aproape de nimeni acolo. Eu prefer să mă uit spre cer și să dau cu dosul palmei norii la o parte. Acolo, undeva în miezul lor, stau toți patru bunicii la o masă de camping, cu un pahar de vin în față și râd de mama focului. Cum se întâmpla de fiecare dată când se întâlneau. Cred că un soare blând le încălzește fețele și o adiere ușoară le gâdilă părul. Sunt mulțumiți, împăcați, odihniți. Și-au îndeplinit toți misiunile sub cer și acum își cuprind nemurirea deasupra lui. Cu aceeași mână acopăr înapoi imaginea bunicilor cu nori și îmi văd de treburi. Începe ploaia. E semn că ori râd cu lacrimi, ori le dăm motive să plângă de bucurie.

Nekta