ETAJUL UNU

Am gătit rapid pentru prânz două ouă ochiuri și mi-am amintit că buni Cici, bunica din partea mamei, ne făcea des ochiuri mie și verișoarelor mele când ieșeam de la școală.

Dacă nu voiam ciorbă sau ghiveci de legume, imediat găsea buni o alternativă salvatoare pentru noi: ochiuri, cartofi prăjiți cu telemea rasă deasupra, dovlecel pané, pâine cu salam uscat și, desigur, la desert, un compot de vișine adus din balcon.

Orice, dar să nu le știe nemâncate pe nepoate. Câte aminiri am adunat cu Sonia și Paula în mica bucătărie de la etajul 1!

Dacă vreuna din noi întârzia, Paula în special, care rămânea la povești cu Tani, buni nu avea stare. Era tot până la geam și înapoi.

„Da’ ce face copila asta de nu mai ajunge? Doară la 1 o ieșit! Sigur s-o oprit cu Tania pe undeva! I se răcesc cartofii!”

Am ajuns astăzi să asociem toate amintirile cu un gust sau un miros, fiindcă ăsta era felul bunicii noastre de a-și arăta grija și iubirea pentru noi.

Miros de „burtici” coapte (un fel de patiserie cu gem, pe care noi am botezat-o „burtică”, după forma ei amuzantă), covrigei rumeniți, gem de măceșe pus la fiert pe aragaz, căldură combinată cu aromă de roșii și sticle pregătite pentru bulion…

Sonia și Paula sunt surori. Eu sunt verișoara lor. Buni reușea să ne mulțumească pe toate trei. Fiecare nepoată avea un fel preferat. Eu, cartofii fierți cubulețe și apoi prăjiți. Paula, tocănița de pipote cu măsline. Sonia, prăjitura cu cruci.

Săptămânal trebuia să ne facă buni un chec, clătite sau o pizza la care se autoinvita întregul familion. Buni, cu un kilogram de făină și 300 grame de salam, reușea să ne adune pe toți în jurul mesei.

„Mâncă, Nicule, că mai am una în cuptor!”, zicea bucuroasă.

Pe cât de cald era în bucătărie, pe atât de răcoare era în sufragerie, unde se punea masa în familie.

„Mâncăm dincolo!”, spunea buni hotărâtă, iar noi ne conformam.

După mâncare, ne trânteam toate trei nepoatele pe canapea și râdeam din te miri ce, în timp ce adulții rămâneau la masă.

„Ioi, mămică, ce bine-am mâncat!”, veneau aprecierile din partea familionului.

Tot ce nu ne era permis acasă, ne era permis la buni. Puteam dormi cu televizorul deschis, puteam lipi surprizele din pufuleți pe faianță și vitrine, puteam intra încălțate din hol în sufragerie, din sufragerie în holul mic și de acolo până în baie.

„Las’, că doar nu sunteți murdare!”, zicea buni.

Buni a fost, pe rând, bucătarul nostru – pentru toate motivele de mai sus; prietenul nostru – pentru că se juca „Moară” cu noi, „Nu te supăra, frate” și „Piticot”; croitorul nostru – pentru că ne cosea la mașină rochii pentru păpuși, dar și rochii cool, pe care le purtam apoi la petreceri; casa noastră – pentru că, după școală, toate drumurile duceau la ea.

Fără să-mi explic de ce, în această perioadă îmi visez mai des bunicii. Fără să-mi explic de ce, mă sperie împlinirea celor 30 de ani. Nu vârsta în sine, nu am avut niciodată crize de acest fel ☺️, ci spaima că timpul curge altfel, iar eu nu mai apuc să mă bucur suficient de familia mea.

„Știu exact ce zici!”, îmi zice ieri Paula. „Și eu mă gândesc foarte mult la asta și îmi vine să plâng și o iau pe mama în brațe. Da’ nu îi sănătos!!!”, mai adaugă.

„Azi mi-a venit să plâng pentru că am auzit că melodia aia «I’m blue da ba dee da ba daa», pe care o știam din copilărie, are peste 21 de ani. Și m-am speriat”, îi mărturisesc.

„Tare piesa, îmi amintește de unchiu’ Nicu”, zice Paula.

Toate trei am avut privilegiul de a crește într-o familie frumoasă, cu umor, ironie și multă iubire. Nu mai suntem aproape fizic, nu ne mai dăm întâlnire după școală acasă la buni, dar în continuare ne avem una pe alta.

O zi în care nu am vorbit cu familia mea înseamnă că acea zi încă nu s-a încheiat.

❤️

Nekta