Șosete groase și un ceai, o carte aproape de mine, un lătrat de câine în curtea vecină, un apus timpuriu prin plasa terasei, lumina aprinsă-n bucătărie și nici urmă de țânțari. Se face deja răcoare. Se face deja seară. Tot mai repede, ar spune bătrânii.
„Deja, seara-i rece cumsecade!”, ar spune buni Cici dacă ar mai fi printre noi. M-ar lua de mână și am aduna frunze de mesteacăn din fața blocului, pe care să le presăm apoi în dicționarul francezo-român cu copertă groasă și albastră. Și le-am scoate de acolo abia la primăvară, uscate și crocante și ne-am mira ce lucru mare am putut face noi două.
Toamna este anotimpul meu preferat – pe viață. Pic, stop, toamna mea! E sezonul în care am venit pe lume. Din vina toamnei sunt sensibilă, uneori vopsită ca un orizont, alteori gri ca o ceață. Vioaie ca o piersică de vie* care cade din pom sau plânsă ca o ploaie. Caldă la prânz și sloi de gheață seara, când e musai să îmi caut șosete flaușate, făcând „brrrr” prin casă și cuibărindu-mă sub pătură.
E o liniște aparte-n septembrie, după ce găinile se culcă, vacile-au venit din ciurdă, copiii-s spălați pe tălpi și la televizor se vede Telejurnalul în alb-negru și se-aude la unison pe toată ulița. Îmi e septembrie-n suflet și-mi vine firesc s-alerg de la o bunică la alta, prin amintiri. De la oraș, la țară. De la frunze presate la poame uscate. De la atunci, la acum. De la septembrie 1996, la septembrie 2020.
Mulțumesc, toamnă! 🍂 Rămânem best friends pe viață, cum ne-am înțeles.
(*piersică de vie – la Blăjel, printre vița de vie cresc și piersici, care au roade deosebit de gustoase 
)
Un blog de Nekta Ioana Dedu 
Ce zici?