M-a întrebat o prietenă într-o zi dacă-i spun tatălui meu „te iubesc”, fiindcă ea, deși simte, nu spune. Nu poate. Are un soi de reținere. I-am răspuns, cu seninătate, că da.
Am crescut într-o familie în care se simte și se spune „te iubesc”. Nu în exces, dar nici doar la sărbători. Atunci când simțim nevoia. Să zicem că am pornit cu un avantaj. Dacă n-aș fi auzit în casă, nu știu dacă l-aș mai fi verbalizat la rândul meu. Nu așa. Nu la fel de mult.
Teiubescul l-am văzut pe garduri, mâzgălit cu spray sau vopsea. L-am văzut pe-asfalt, cu cretă. L-am văzut la TV, în telenovele și în cafea, în cafenele. L-am văzut la cinema și-auzit, de la cineva din stânga mea. L-am simțit la adormit și-n reluare, la trezit. L-am primit și l-am dat cadou, la rândul meu, pentru că sharing is caring.
E lucru mare să ai un „te iubesc” în tine. În primul rând, să-l ai. În al doilea rând, să-l dai. În al treilea, să ai CUI. Dar nu neaparat în această ordine.
Te iubesc chiar și-atunci când lași dușul în cadă, cu toate că locul lui e în suport. Chiar și-atunci când mănânci ultima felie de pizza sau când două beri după fotbal se fac cinci.
Pentru că știu că și tu mă iubești, chiar și-atunci când vin în cameră cu șlapii de baie, când îți mai calc tricoul pe față sau chiar și-atunci când te ignor, fiindcă-s Kardashians la TV.
Te iubesc audio și te iubesc în scris. Te iubesc în șoaptă și te iubesc strigat.
Te iubesc la fix și la și douăzeci Te iubesc online și-offline. Te iubesc în gând și te iubesc oricând.
Un blog de Nekta Ioana Dedu 
Ce zici?