Aș putea să îți umplu mașina de bilețele galbene cu „I love you”, ca să-ți arăt toată dragostea, dar mi-ar fi destul de greu. Poate și pentru că noi nu avem mașină. Un aspect esențial.
Aș putea să-ți spun că nu-i nimeni ca tine, dar nu-i nimeni nici ca mine, nici ca mama, nici ca tata, nici ca vecinul de la 5 care ne omoară cu bormașina. Glumesc, ca el sunt mulți. Foarte mulți. Prea mulți!
Aș putea să-ți scriu siropeli, cum mă transform în sirenă ori de câte ori ochii tăi de-un verde ocean mă privesc, dar, îți dai seama, n-am s-o fac. (dacă aveți impresia că oceanul e albastru, atunci clar nu l-ați văzut trecut prin filtrul Aden pe Insta)
Aș putea să mint că n-am mai văzut buze ca ale tale, dar adevărul e c-am mai văzut. La americani, în filme. Sunt bezelele alea pe care și le-ndeasă-n cafea. Niciodată n-au destule. Exact ca buzele tale. I just can’t get enough.
Aș putea să spun că între noi doi e numai lapte și miere, dar eu nu beau lapte, iar tu uiți de el săptămâni întregi pe ușa frigiderului. Deci nu. Nici asta nu-i declarația câștigătoare. Mai încerc.
Aș putea să-ți dau o dedicație la radio, dar nu mă pot decide asupra stației. În FM sună ocupat, iar în on-line nu răspunde nimeni. În ’97, când era moda lor, chiar nu mă pot întoarce. Pică și ideea asta.
Aș putea să-ți desenez cu ruj câteva inimioare pe oglinda din baie. Dar, să fim sinceri, tot eu aș da cu fâs-fâsul dup-aia. Dragoste, dragoste, da’ de ce să-mi dau de lucru de unde n-am?
Aș putea să mă prefac că azi nu-i 12 septembrie și-acum doi ani nu te-am întâlnit. Aș putea să-mi sparg în continuare salariul în AFI Palace Cotroceni ca o prințesă modernă și seara, în garsoniera mea, să-ncerc să mă conving că n-am nevoie de-un prinț să fiu salvată. Că Uberul poate înlocui cu brio calul alb și că hainele din ultima colecție îmbracă și-un corazon gol (acum, sincer, la banii ăia…ar fi putut!).
Aș putea face toate astea sau, pe bune, aș putea trece la lucruri mai serioase. Cum ar fi, să-mi exersez noua semnătură.
Un blog de Nekta Ioana Dedu 
Ce zici?